|
65
poesie in vernacolo
con disegni di Costanza Amenta |
|
GLI ANIMALI E GLI OGGETTI, LE STORIE E I RACCONTI
JANIATTINI
POLITICA E GUERRA IN IRAQ
E INFINE...
|
A Missa râ Ruminica, u parrinu, S’a rici senza prescia, pianu pianu. Se si cci metti, a prièrica cci rura, Nun vuoju esaggerari,
quasi n’ura. Oggi cci’avi na carrica spiciali Mentri ti parra rô bbeni e rô mali. Si bbatti u piettu, si sinna câ cruci E nun finisci mai
‘i ittari ‘uci. Nun senti ri firmarisi ‘i parrari E a gghenti cumincia a varagghiari, I paroli cuntinua a rruzzulari, Quannu si senti n suonu ... ‘i cellulari. Chiddi rô coru allargunu li manu, I monichi si miettunu a sbraitari E u cellulari continua
a ssunari. Rici u parrinu:”Chistu è nu piccatu, Stuta ssù cosa, gran malarucatu!” I fimmini scalïnu nnê bbursetti I masculi si tuocchunu
i sacchetti, E chiddu, ca continua a ssunari E ssona forti. Ma è supr’altari. E u parrinu: “Scusati, è ccosa urgenti, Forsi s’ha fattu mali n ma parenti.
Scuzzulati rrusàriu, pi ppriàri”. Turnatu cô telefunu nnâ manu, Accuminciàu a curriri, u parrinu.
Fici veloci la Consacrazioni, Nnà du’ minuti cientu cumunioni E i salutàu
cu na bbinirizioni. A tiempu ri rrarogghiu, se’ minuti, Compresa cumuniòni
e li saluti. I parrucciani assài prioccupati, Si n’ienu nnâ canonica, scantati. “Nun c’è
problema, no nun v’addichiati, Tri minuti e mi vienunu a pigghiari Mi rissinu ch’è prontu ri mangiari”.
|
La Messa di Domenica La Messa di Domenica, il pretino, La dice senza fretta, piano piano. Se ci si mette, la predica anche dura, Non voglio esagerare,
quasi un’ora. Oggi sente una carica speciale Mentre ti parla del bene e del male. Si batte il petto, si segna con la croce E non la smette mai
d'alzar la voce. Nun sente di fermarsi nel parlare E la gente comincia a sbadigliare, Le parole continua a ruzzolare, Quando si sente un suon ... di cellulare.
Quelli del coro allargano le mani, Le moniche si mettono a sbraitare E il cellulare continua
a suonare. Dice il pretino:”Questo è un peccato, Spegni quel coso, gran maleducato!” Le donne controllan le borsette I maschi si palpanole
tasche, E quello, ancor continua a suonare E suona forte. Ma è supra l'altare. E il pretino: “Scusate, è cosa urgente, Forse s’ha fattu
male un mio parente. Intanto che ascolto chi è che vuol parlare, Sgranatevi il rosario , per pregare”. Tornato col telefon nella mano, Cominciò a
correre, il pretino. Velocemente la Consacrazione, In due minuti cento cumunioni E salutò con la benedizione. A tempo d'orologio, sei minuti, Compresa comunione
ed i saluti. I parrocchiani assai preoccupati, Andarono in canonica, spaventati. “Non c’è problema, non vi preoccupate, Fra tre minuti mi vengono a pigliare Mi dissero ch’è pronto da mangiare" |
|
Gn’iuornu, mentri pascìa i latu â strata Na piecura ri lana nfaguttata Vist’arrivari, annacannisi li cianchi, N canazzu tuttu niuru a macchi ianchi. “Fammi passari, chista è zzona mia Vai nnâ campagna, lassa stari a via Picchì, se mi fa’ perdiri a pacienza, Vistu ca nun m’ha’ fattu a rriverenza, Sugnu capaci ca ti fazzu mali. E nun parrari! La forza mia è tali Ca se ti tuoccu cu nu itu sulu Ti fazzu bbistimmiari com’a n mulu. E nun ciatiari! Zitta! Mbarsamata! ‘N mi talïari câ facci amminciunata Comu se nun capissitu chi dicu. Cu mmia cci parra sulu cu è ch’è amicu!”. U canazzu, finutu lu riscursu, S’intisi n cori quasi nu rimursu: “Forsi haju statu bruscu cu li modi Ma è gghiustu ca u pavuni fà li rroti”.
E puoi, squatràu a piecura e cci rissi: “Avanti, parra! Ma nun siemu ê stissi, Riuorditillu, cu è ca cumanna c’è!”. E a piecura u talïau e fici: "Bheee". |
La Pecora e il cagnazzo
Un giorno, mentri pasceva lungo la strada Una pecora di lana infagottata Vide arrivare, dondolando i fianchi, Un cagnaccio tuttu nero a macchie bianche. “Fammi passare, questa è zona mia Vai nei campi, non stare sulla via Perché, se mi fai perder la pazienza, Visto che non mi hai fatto riverenza, Sono capace di farti anche male. E non parlare! La forza mia è tale Che se ti tocco con un dito solo Ti faccio bestemmiare come un mulo. E non fiatare! Zitta! Imbalsamata! Non mi fissar con faccia amminchionata Come se non capissi quel che dico. Con me parla soltanto chi mi è amico!”. Il cagnaccio, finito il suo discorso, Sentì nel cuore di provar rimorso: “Forse son stato brusco nei miei modi Ma è giusto se il pavone fa le ruote”.
E poi, squadrò la pecora e le disse: “Avanti, parla! Ma non siamo uguali, Ricordati che chi comanda c’è!”. La pecora guardò e fece: "Bheee".
|
|
Passiàva pi la strata, lu bbarùni, Ppuggiànnisi ogni tantu nnô vastuni. Eccu, ittatu n terra c’è n viddanu: “Aiutu”, rici, “ehi, rammi na manu”. “Ma come ti permetti? Cosa tinta. Ma tu, nun sai cu è ca ti talìa? Iu sugnu lu bbaruni, ‘n fari a finta, A terra ca travagghi è chidda mia.” Cu ll’uocci ciùsi rissi: “Pi ffavuri, Rammi n’aiutu, mi sientu nu ruluri”. “Ma comu ti permetti? Mai cci fu C’a ttantu s’arrischiàu: rarimi ‘i tù! Iu rugnu ‘i tù a nobbili e rregnanti” Cuntinuàu, luvannisi li nguanti. “Iu rugnu i tu a mmièrici e duttùra, A principi, rreggini e ‘mpiratùra. E tù? A cu runi ‘i tù? Facci ri piru!” E u viddanu cu ll’ultimu respiru: “Nun mancu ri crianza, mi cririssi, E ppi ccircàri aiùtu ca cci’ù rissi. Vossìa cci’avi rragghiuni, pirchì ìu, I tù ‘n ciù rugnu a nuddu: sulu a Ddiu”. |
Il
villano e il barone
Poggiandosi ogni tanto sul bastone. Ecco, giù per terra c’è un villano: “Aiuto”, dice, “ehi, dammi una mano”. “Ma come ti permetti? Cosa fai?. Ma tu, nun sai chi è che sta a guardarti? Io sono il tuo barone, non lo sai, La terra che lavori è tutta mia.” Con gli occhi chiusi disse: “Per favore, Dammi un aiuto, sento che ho un malore”. “Ma come ti permetti? Mai ci fu Chi a tanto s’arrischiò: darmi del tu! Io do del tu a nobili e regnanti” Continuò, togliendosi i suoi guanti. “Io do del tu a medici e dottori, A principi, regine e imperatori. E tu? A chi dai del tu? Faccia di pero!” E il villano con l’ultimo respiro: “Non manco di creanza, son pentito, Parlai soltanto per cercare aiuto. Sua Signoria ha ragione, perché io, Del tu non do a nessuno: solo a Dio”.
|